Mierea de mana

Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

Prin mană sau roua de miere se înţelege acea substanţă dulce, limpede şi vâscoasă, uneori solidificată, ce se găseşte în anumite perioade ale anului pe frunze, ramuri sau tulpinile plantelor.

Primăvara timpuriu, mana apare pe arţar, mesteacăn, anin, sal­cie etc. datorită fenomenului ce se produce din cauza presiunii radiculare, determinată de trecerea plantelor de la perioada de repaus din timpul iernii, la starea activă de vegetaţie. Tot astfel, primăvara după apariţia frunzelor, când seva este abundentă şi bogată în substanţe zaha­roase, excesul din plantă se elimină sub formă de picături prin anumite celule cu structură specifică ce sînt dispuse pe marginea sau vârful frun­zelor denumite substanţe acvifere.

O a doua categorie de mană este aceea de provenienţă animală care provine din excreţiile anumitor insecte ce se hrănesc cu seva plan­telor (Lachnide şi Lecanide) şi care face parte din ordinul Homoptera.

Datorită regimului de viaţă sedentar, aceste insecte absorb zaharurile din seva elaborată de plante şi pe care le consumă doar în pro­porţie redusă de circa 10%. Având nevoie pentru creştere şi dezvoltare de cantităţi însemnate de proteină, aceste insecte sunt nevoite să absoarbă o imensă cantitate de sevă, din care îşi reţin substanţele indispensabile vieţii, restul fiind eliminat sub formă de picături fine, cristaline şi foarte dulci, care este mană. Frecvent mierea de mană se recoltează în anumite zone cu sălcii din lunca Dunării, în pădurile de foioase cît şi in zona coniferelor.

Mierea de mană, obținută prin intermediul afidelor, provine din aceeași sursă cu cea extraflorală. Mierea florală și extraflorală provine direct de la plantă așa cum este recoltată de albine. Mana este un produs obținut indirect, rezultat al acțiunii unor insecte care se hrănesc cu sucul plantelor. Albinele culeg aceste produse și, indiferent de origine, le transformă în miere.

Produsul rezultat din aceste secreții este considerat de unii consumatori că nu ar avea aceeași valoare ca mierea din flori sau extraflorală, dar aceasta este o problemă de gust și de culoare căci mierea de mană este de culoare inchisă, datorită continutului bogat în săruri minerale. Sunt țări cum este Germania, unde se preferă mierea de mană, în primul rând pentru că acolo ea constituie principala resursă meliferă, iar în al doilea rînd pentru că în consumul uman ea are o valoare terapeutică superioară față de mierea obignuită. Albinele culegatoare pierd însă foarte multă energie la un asemenea cules și sunt rnai  uzate decât cele care culeg nectar din flori.

Pentru consumul de iarnă în hrana albinelor, mierea de mană nu este recomandată, mai ales în regiunile unde ele nu sunt adaptate acestui consum. Într-adevar, adeseori ea le provoacii intoxicatii grave, tulburând buna funcționare a intestinului mijlociu. Cercetătorul V. A. Temnov a constatat că în organismul unei albine atinse de această intoxicatie, celulele epitaliale ale pereților intestinali suferă o degenerescență, un proces de necroză, dezagregându-se.

Același cercetător afirmă că nu orice fel de miere de mană trebuie inlăturată din hrana de iarnă a albinelor. Aceasta depinde de conținutul substanțelor minerale într-o proporție mai mică, dar rnai cu seamă de adaptarea albinelor din regiunile unde mierea de mană constituie principala resursă de hrană a albinelor, când deci organismul nu mai este atât de afectat. În general este de preferat ca mierea de mană să nu se folosească în hrana de iarnă a coloniilor, căci produce fermentații, extinde abdomenul, albinele elimină materiile fecale în stup iar fagurii se mucegăiesc și aerul din interiorul stupului are un procent însemnat de umiditate. În restul timpului mierea de mană poate fi dată albinelor. Totuși, sunt cazuri când și vara consumul de miere de mană provoacă albinelor unele neajunsuri și anume: atunci când mana conține zaharuri neasimilabile și în anii de secetă mai ales când coloniile sunt lipsite de păstură. Atunci albinele sunt nevoite să adune și să consume miere de mană, care le provoacă intoxicații. Exceptie face mierea de mană din conifere, care contine procente însemnate de zaharuri digestibile cum sunt glucoza și fructoza, deci care o apropie mult de mierea de flori. De altfel, albinele de la munte sunt obișnuite să consume o astfel de miere în hrana de iarnnă, fără să sufere consecințele obișnuite unei asemenea hrăniri.
Pentru consumul uman, mierea de mană nu prezintă nici un fel de neajuns. Din cercetările lui Jodel s-a ajuns la constatarea că mierea de mană conține inhibină, substanță cu o puternică acțiune bactericidă. Bogăția în dexitrine cât și procentul redus de glucoză, între 26-28%, a mierii de mană recoltată de albine, o țin în permanență 1ichidă, ani de zile, și de aceea mulți consumatori o preferă. Totuși, uneori mierea de mană este atât de viscoasă, încât ea nu poate fi extrasă din celule. În acest caz imobilizează un numar însemnat de faguri. Extracția ei se face prin două metode:

- prima metodă recornandă ca fagurii să se pună în tăvi, pe grătare; tăvile se introduc în cuptorul de pâine, unde fagurii se topesc. Atunci ceara se separă de mierea de mană, care, incălzită, este scoasă și folosită în diferite produse industriale. Ceara se mai topește apoi încă o dată, fiind gata pentru a fi prelucrată în faguri artificiali sau în alte scopuri.

- cea de-a doua metodă prevede ca faguri cu mierea viscoasă de mană, după ce au fost în prealabil înmuiați în apă caldă, să se intercaleze (în timpul când nu este cules) între ceilalți faguri goi gata clădiți. Albinele iau din celule această miere, în parte diluată, și o întind în fagurii goi alăturți, prelucrând-o. Nici după o astfe1 de prelucrare, această miere nu este bine să fie dată albinelor în hrana de iarnă.

 

Sursă:

ABC Apicol, Vol 2

Inițiere și practică în apicultură

Citit 285 ori Ultima modificare Luni, 16 Ianuarie 2017 13:40