Puietul Văros

Evaluaţi acest articol
(6 voturi)

Puietul văros este o boală micotică (provocată de o ciupercă), Ascospheaera apis, ce ucide larva dupa ce a fost căpăcită.

Tabloul clinic al bolii

În faţa urdinişului se observă larve uscate, mumificate. În stup aces­tea se găsesc căzute pe podea dar şi în celulele de puiet. Puietul a murit în stadiul de larvă sau prenimfa, căpăcelele au fost adesea îndepărtate de albine, iar puietul este scos parţial din celule. Şi puietul necăpăcit poate fi atacat. Puietul este alb, mai târziu gri sau negricios. Mumiile sunt mai întâi funguoase şi de­vin din ce în ce mai rigide; Ele nu sunt fixate în celule aşa încât, la scuturarea fagurelui, sună. Boala atacă mai ales puietul de trântori dar şi puietul de albine lucrătoare.

Agentul patogen

Puietul văros este cauzat de ciuperca Ascosphaera apis. Infec­ţia are loc prin intermediul sporilor uşor ovali ai ciupercii care sunt cu circa 3 μm mai mici decât sporii de Nosema. Ei ajung în corpul larvelor prin piele sau prin hrană. Larvele mai în vârstă sunt mai vulnerabile, dar şi larvele tinere se pot îmbolnăvi. Dacă infecţia are loc prin piele, tubul germinativ extrudat din spori dizolvă pielea din faţa sa şi pătrunde în interiorul corpului.

Dacă sporii sunt transmişi prin hrană, ei ajung mai întâi în intestinul mijlociu. Acesta este încă închis în cazul larvei. Pe baza înaltei concentraţii de bioxid de carbon, în partea din spate a intestinului sporii germinează, volumul lor crescând rapid. Ei formează unul sau două tuburi germinative care se ramifică repede. Hifele care se dezvoltă din ele străpung peretele intesti­nal şi formează în interiorul corpului un miceliu care se răspân­deşte din partea posterioară a corpului larvei. în acest timp, ciu­perca se hrăneşte din diversele ţesuturi ale larvei. Odată cu căpăcirea celulei de puiet, întregul corp al larvei sau o parte din el este umplut de micelii, care străpung epiderma larvei. În acest timp, larva este acoperită cu o împletitură pufoasă care umple întreaga celulă. Larva este încă moale, dar devine din ce în ce mai tare. Şi ca mumie, ea îşi mai păstrează forma exterioară a corpului. Fiindcă larvele sunt infestate la orice vârstă, mumiile apar atât în puietul căpăcit cât şi cel necăpăcit. Puietul necăpăcit atacat este de cele mai multe ori, repede îndepărtat de albine. Adeseori însă, miceliul străbate pielea abia după căpăcire. Albinele, după deschiderea celulelor, golesc conţinutul acestora.

Răspândirea bolii în colonie

Sporii ciupercii puietului văros se răspândesc în multe colonii. Ei pot supravieţui în faguri şi în proviziile de hrană fară ca simptomele bolii să fie vizibile. Într-o perioadă mai lungă, albinele pot îndepărta puietul contaminat, încă înainte ca ciuperca Ascophera apis să fi străpuns suprafaţa corporală a larvei. Dacă ciuperca reuşeşte, totuşi, să formeze noi spori, boala îşi continuă evoluţia. Sporii ciupercii se răspândesc în colonie prin schimbul de hrană de la albină la albină, dar şi prin circulaţia aerului. Alte larve vor fi atacate. Dacă în această fază există püiet de trântori, evoluţia va fi accelerată căci în acest mediu ciuperca se poate înmulţi netulburata. Activitatea de curăţire dusă de albine nu este suficientă pentru a îndepărta la timp larvele atacate ale puietului de lucrătoare. Colonia va slăbi continuu şi din ce în ce mai puţine albine tinere vor putea înde­plini munca atât de necesară de curăţire. De îndată ce aproape tot puietul este atacat, colonia de albine nu prea mai are şanse de autovindecare.

Diagnostic

- prezumtiv - pe baza semnelor clinice;
- cert - în laborator prin examinarea a 30 - 50 albine vii, muribunde sau moarte;
- difereniat - față de amoebioză, intoxicații acute și paralizii virale.

Răspândirea de la colonie la colonie

Ca şi la alte boli, ciuperca puietului văros poate pătrunde din exterior în colonie prin rătăcire sau prin furtişag. Adeseori, apicultorul însuşi răspândeşte ciuperca prin introducerea de faguri de puiet, albine sau mătci infestate. Alte căi de transmi­tere sunt utilajele şi stupii contaminaţi, mai ales că sporii puie­tului văros sunt foarte rezistenţi. Ei rămân activi chiar şi după 15 ani şi chiar mai mult. În polen sporii pot supravieţui un an, iar în miere chiar doi ani.

Combaterea bolii

Puietul văros apare deseori doar sporadic în stupină şi numai în câteva colonii. După un timp, simptomele dispar de cele mai multe ori fără intervenţia apicultorului. Capacitatea de autovindecare nu este, totuşi, la fel de bine formată în orice colonie. Ea depinde în mod esenţial de comportamentul igienic al albinelor, care esţe condiţionat genetic. Ca şi în cazul locii, se pare că ventricolul din guşa de miere poate elimina sporii de ciupercă. În polenul coloniilor rezistente s-au găsit substanţe fungicide care acţionează împotriva agenţilor patogeni ai puietului văros. Anumite specii de bacterii care există în microflora naturală a coloniilor de albine par să contribuie de asemenea la inhibarea dezvoltării ciupercii.

Probabil că rasele de albine se deosebesc prin capacitatea de rezistenţă la puietul văros. Astfel, se pare că coloniile de melifera sunt mai vulnerabile decât coloniile de carnica şi de ligustica. La unele linii de creştere, mai ales cu defecte de consangvinizare puietul văros poate fi mai virulent. În aceste cazuri, schimbarea mătcii cu una corespunzătoare poate da rezultatul scontat. Puietul văros poate fi însă combătut şi cu ajutorul unor măsuri de întreţinere, în special în cazul coloniilor slabe, este suficient ca spaţiul lor să fíe redus. În plus, se poate reduce presiunea infecţioasă prin scoaterea fagurilor puternic infestaţi. Aceşti faguri ar trebui topiţi în topitorul solar. În cazuri mai grave se poate aplica procedeul roiului artificial. Albinele pot fi puse pe construcţii de fagure noi sau pe unele dezinfectate cu acid acetic în urmă cu 24 ore. Nu este necesară o dezinfecţie specială a stupilor, dar podeaua acestora trebuie totuşi, să fie foarte bine curăţată şi spălată cu apă. Dacă toate coloniile dintr-o stupină sunt atacate, un amplasament mai cald şi mai uscat poate constitui un remediu. Majoritatea medicamen­telor existente în comerţ sau descrise în literatura de specialitate acţionează numai în funcţie de modul lor de utilizare. Ele sunt administrate prin hrană or vor fi pulverizate pe fagure într-o soluţie de sirop de zahăr. În acest mod va fi stimulată doar acti­vitatea de curăţire a albinelor, dar nu vor fi ucişi şi agenţii pato­geni. Acest proces de autovindecare poate fi sprijinit, totuşi, în acelaşi mod şi prin administrarea de sirop de zahăr fară medicamente. Boala dispare fară să fi fost introduse substanţe fungicide. Stropirea fagurilor sau hrănirea albinelor cu sirop de zahăr ar trebui să fie măsurile terapeutice de prim rang.

Tratament:
- Protofil 17 - 20 ml / 1 litru de sirop sau ceai medicinal sau 34 ml / 1 kg pastă de zahăr;
- Ceaiuri medicinale precum sunătoare, coada șoricelului, mentă, mușețel, busuioc sub formă de infuzie (20 g plante / litru de apă) în care se adaugă 1 kg zahăr și zeamă de la 1/2 lămâie care se administrează câte 250 - 500 ml de 4 ori la interval de 5 zile.

Pe langă acestea există și alte medicamente pentru combaterea puietului văros ce se gasesc în magazinele de specialitate.

Prevenire

Puietul văros este o boală tipică de factor. Un factor esenţial este vulnerabilitatea crescută a larvelor în caz de hipotermie. Acest lucru se întâmplă frecvent în stupii insuficient ocupaţi, când temperatura exterioară este scăzută. Când fagurii sunt în­depărtaţi unul de celălalt pentru împiedicarea roitului, tempera­tura puietului poate scădea deopotrivă. Un alt factor îl constituie umiditatea crescută în interiorul şi în exteriorul stupului. De mare ajutor este o aerisire mai bună a stupului. Hrana umedă sau lipsa de polen primăvara favorizează puietul văros. Nu este exclus ca medicamentele administrate în combaterea altor boli, cum ar fi teramicina şi fumalginul să încurajeze apariţia bolii fiindcă ele transformă flora intestinală a albinelor. Manipularea exagerat de frecventă a coloniilor poate fi, de asemenea, o cauză a bolii. Nu în ultimul rând, presiunea infecţioasă a mediului are o mare însemnătate. Când agentul patogen apare în coloniile care suferă din cauza unuia sau a mai multor factori se ajunge adesea la izbucnirea bolii. Multe expertize vorbesc despre faptul că ciuperca nu se dezvoltă niciodată în ţesuturile larvelor sănătoase, ci exclusiv în larvele ale căror ţesuturi sunt deja modificate într-o formă oarecare. De aici tragem concluzia că, în cazul puietului văros este vorba de o boală secundară. Răcirea bruscă la scurt timp după căpăcire, duce la o creştere puternică al ciupercii. Deja două sau trei zile mai târziu, scăderea temperaturii nu mai are nici o influenţă. Miceliul pare să fi fost eliminat cu conţinutul intestinal odată cu prima defecaţie. Puie­tul văros este încadrat, în general, la bolile mai puţin periculoa­se, dar nu trebuie trecut cu vederea faptul că o apariţie mai pu­ternică poate fi greu de controlat. Recent, boala a luat o aseme­nea amploare, încât în unele ţări este considerată ca un pericol la fel de grav ca şi infestarea cu acarianul varrooa. Şi în Germania, cazurile pozitive au crescut dramatic. Se fac cercetări pentru a se afla daca nu cumva este vorba de o tulpină nouă de ciupercă.

Citit 544 ori Ultima modificare Marți, 22 Noiembrie 2016 09:23
Mai multe din această categorie: « Septicemia Puiet în sac »