Varroa

Evaluaţi acest articol
(9 voturi)

Varrooza este o boală parazitară a albinelor, produsă de un acarian din familia Varroa. Acesta a fost descoperit pentru prima dată în insula Java de către E. Jacobson în anul 1904, motiv pentru care a fost numit Varroa Jacobsoni. Localizat la început în insulele indoneziene, acarianul Varroa Jacobsoni s-a răspîndit după al treilea război mondial în toate ţările din Asia de Sud-Est, unde trăieşte albina indiană. In anul 1957 el a fost descoperit în U.R.S.S., în 1967 a fost diagnosticat oficial în R.P. Bulgaria şi tot la această dată a fost semnalat şi în America Latină — Paraguay, Argentina — unde a fost introdus prin mătci importate din Japonia. In 1977 parazitul a fost depistat şi în Republica Federali Germania.
Etimologie
Caracteristic pentru acest parazit este faptul că el atacă atât albinele adulte cât şi puietul acestora şi că înmulţirea lui se desfăşoară într-un ritm foarte rapid, astfel încât familia infestată moare cu siguranţă în cazul cînd nu i se dă ajutor.
Femela acarianului Varroa Jacobsoni are corpul plat, transversal oval, lung de 1,1 mm şi lat de 1,6 mm, de culoare maro-roşiatic şi prevăzut cu 4 perechi de picioare. Ea se fixează pe membranele intersegmentale, în regiunea toracelui, abdomenului şi uneori chiar pe membrele albinelor. În perioadele de înmulţire ea intră în celula cu puiet şi depune câte 2—20 (în medie 7—8) ouă sferice şi transparente, din care după 2 zile vor ieşi larve mascule şi femele. Acestea se hrănesc cu hemolimfa larvelor şi nimfelor de albină şi după alte 7 zile se transformă în acarieni adulţi, ce se împerechează înainte de eclozionarea albinelor. Masculul adult este mai mic decît femela, are o formă rotundă, uşor ovoidală şi o culoare alb-cenuşie. El moare curând după împerechere, astfel încât din celule vor ieşi numai femele împerecheate. Acestea se mişcă repede pe faguri, trecând în final pe albine, pentru a se hrăni cu hemolimfa acestora. S-a constatat că în familiile slabe înmulţirea parazitului se realizează mai rapid şi că primele larve parazite sunt cele de trântor; fapt ce denotă că acarianul preferă o temperatură mai scăzută decât cea existentă în mijlocul cuibului unei familii puternice. De asemenea, temperatura ridicată din timpul verii, precum şi uzura datorită înmulţirii intense, face ca viaţa lui în acest anotimp să nu dureze decît 2—3 luni, în timp ce exemplarele născute la sfârşitul verii trăiesc 6—9 luni.
Din cauza pierderilor de hemolimfă albinele se anemiază, durata vieţii şi productivitatea lor sînt mult diminuate. În perioada de iernare prezenţa paraziţilor nelinişteşte familia de albine, provocând un consum mai mare de hrană, umplerea prematură a intestinului cu dejecţiuni şi consecutiv apariţia diareei. Albinele eclozionate din puietul infestat cu un număr redus de acarieni sunt mai mici şi au o vitalitate slabă. Când în celulele cu puiet există un număr mare de paraziţi, albinele rezultate sunt neviabile, au aripile nedezvoltate, capul şi picioarele diforme. Ele cad pe fundul stupului şi sunt aruncate afară de către albinele sănătoase. Trântorii îşi pierd potenţialul sexual şi mătcile rămîn neîmperecheate.
RecunoaştereVarroa 5
În primii 2-3 ani de la infestare boala trece de regulă neobservată, familiile au un aspect şi o productivitate aparent normală. În perioada următoare însă, acarienii se înmulţesc cu mare repeziciune, iar când 20-30% din albine sunt parazitate, familia slăbeşte şi moare (situaţie care se întâmplă de obicei toamna, după culesul de la floarea- soarelui.
Diagnosticul varroozei este uşor de pus în stadiul de infestaţie masivă, când parazitul poate fi descoperit cu ochiul liber pe trântori, albine lucrătoare, matcă şi de asemenea pe puietul de trântor şi de albină. Cunoscând preferinţa acarianului pentru puietul de trântor şi pentru trântori, controlul se va axa în primul rând asupra acestora. Cu ajutorul unei pensete se vor descăpăci şi se vor extrage larvele de trântor, pe care paraziţii se văd cu uşurinţă, datorită contrastului de culoare. În ceea ce priveşte trântorii, aceştia se prind şi se privesc pe partea ventrală, loc preferat de paraziţi în perioadele când nu sînt înfipţi între inele. Confundarea parazitului Varroa nu se poate face decît cu Braula coeca (păduchele albinelor), de care se deosebeşte însă prin faptul că acesta are corpul bombat, oval longitudinal, împărţit în cap, torace şi abdomen, prevăzut numai cu trei perechi de picioare. In plus, Braula coeca nu parazitează puietul de albine şi nu se introduce între inelele albinelor.
În lunile septembrie şi octombrie paraziţii mai pot fi văzuţi şi pe fundul stupilor, întrucît în această perioadă ei mor în mare număr, datorită uzurii din timpul verii.
Descoperirea acarianului Varroa prin observaţie directă este însă foarte dificilă în primi doi ani de la contaminarea familiilor, datorită numărului redus de paraziţi în comparaţie cu numărul mare de albine, datorită localizării parazitului între inelele abdominale — de unde nu i se mai poate vedea decât marginea posterioară a corpului - şi datorită confundării lui cu păduchele albinelor. Toate aceste cauze, ce permit parazitului să rămână ascuns o perioadă atât de lungă de timp, îi dau posibilitate acestuia să se răspândească pe nesimţite şi să cuprindă noi teritorii înainte de a putea fi descoperit şi distrus.

Combatere
Majoritatea coloniilor de albine nu supravieţuiesc infestării cu acarieni varroa fără o combatere specifică. Numărul acarienilor trebuie să fie redus în coloniile de albine astfel încât puietul să nu fie infestat prea tare. Numai aşa pot fi evitate vătămările care nu sunt vizibile în exterior.
Combaterea se poate face pe diverse căi: Cea mai simplă dar şi mai problematică este folosirea medicamentelor. Aşa-numitele materii naturale ca şi procedeele biotehnice cer mai multă experienţă şi al şaselea simţ dar au avantajul că nu apar reziduuri în produsele apicole. Adesea însă nu sunt suficiente pentru evitarea daunelor şi trebuie combinate cu terapia medicamentoasă. Pe baza unor asemenea concepte s-a afirmat noţiunea de combatere integrată” care provine din protecţia plantelor.
1. Tratamentul cu mijloace chimice
în decursul anilor au fost descoperite numeroase substanţe care omoară acarienii varroa şi în acelaşi timp sunt bine suportate de albine. Selecţia lor s-a realizat ţinându-se cont de pericolul pentru utilizator şi de reziduurile în produsele apicole. Pentru aprecierea reziduurilor, determinant este felul substanţei active, adică solubilitatea şi toxicitatea acesteia; dar o influenţă o au şi momentul, frecvenţa şi forma utilizării. Acestea sunt, în acelaşi timp, cele mai importante criterii de alegere pentru apicultor. Pentru a uşura luarea deciziei, vor fi menţionate aici avantajele şi dezavantajele fiecărui procedeu în parte. Toate formele de utilizare cu excepţia evaporării şi contactului prin fâşii, au un dezavantaj comun: ele nu ajung la acarienii protejaţi sub căpăcelele celulelor şi au de aceea efect numai în coloniile fară puiet. Trebuie aşteptat momentul prielnic (fără puiet) pentru tratament. De exemplu, coloniile de producţie conţin puiet foarte puţin sau deloc după un cules la conifere, după hrănirea pentru iernare sau în timpul iernării. Într-o asemenea perioadă ar trebui tratate.
Fumegare
Substanţa activă anti-varroa este conţinută în tablete sau este impregnată pe fâşii de hârtie care ard mocnit în stup. Fumul se răspândeşte în tot stupul şi omoară acarienii prin contact direct, în timpul tratamentului temperatura exterioară trebuie să depăşească 8ºC, iar albinele să nu fi format deja ghemul de iernate compact. Deoarece seara, după sistarea zborului şi cu urdinişul închis, se poate produce, din cauza emanaţiei de fum, o mare agitaţie, albinelor trebuie să li se ofere o posibilitate de scăpare, aşa-numitul corp de adunare format dintr-un corp gol sau prin scoaterea fagurilor laterali. Pe lângă utilizarea relativ costisitoare şi complicată, mijloacele fumigene mai au şi dezavantajul că substanţa activă nu poate fi îndreptată direct spre ţintă şi de aceea trebuie folosite doze mai mari. La preparatele solubile în grăsime apar reziduuri mari în ceară. Această problemă poate fi evitată numai prin tratamentul roiului artificial; astfel, rezultatul tratamentului este deosebit de bun.
În principiu, utilizatorul trebuie că evite inspirarea fumului. Un tratament bine pregătit duce la o aplicare rapidă. în pavilion trebuie asigurată o bună aerisire. în cazuri izolate este chiar necesară o mască de gaze.
Aerosoli
Tratamentele cu aerosoli erau, până recent, forma cea mai răspândită de întrebuinţare a medicamentelor în combaterea varroozei. Emulsia activă este dirijată prin colonia de albine ca o ceaţă caldă la o temperatură de circa 40 grade C. Prin procedee speciale de ventilare, cantitatea de substanţă activă introdusă poate să fie redusă dar să-şi păstreze integral efectul. Un lucru este problematic la acest procedeu: dozarea medicamentului se modifică în funcţie de temperatura exterioară şi de gradul de umpiere al aparatului de aerosoli. în afară de aceasta, în timpul tratamentului, apicultorul stă m mijlocul aerosolilor produşi timp de unul până la două minute, de aceea în cazul anumitor substanţe active se recomandă purtarea măştii de gaze. Ca şi în cazul fumegăm, aerosolii se răspândesc în tot stupul. De aceea, în cazul multor substanţe active, situaţia reziduurilor este deosebit de critică. O excepţie o constituie numai unele uleiuri eterice solubile în apă.
Dispersarea
Diverse preparate sunt dispersate ca soluţii lichide sau emulsii direct pe albine. De cele mai multe ori se întrebuinţează dispozitivele de dispersare uzuale în agricultură. O pulverizare cu un spectru foarte mare de picături şi o răspândire corespunzătoare se realizează numai cu o cantitate corespunzător de mare de preparat. Din acest motiv fagurii trebuie scoşi afară şi trataţi separat. Acest lucru face ca procedeul să fie foarte laborios şi complicat. Din cauza marilor cantităţi de preparat, reziduurile în hrană respectiv în miere şi, după împrejurări, şi în ceară, sunt foarte mari. Pe de altă parte, prin această metodă poate fi adminis¬trată ca substanţă activă şi acidul lactic care nu pune probleme.
Pulverizarea
In diverse preparate sunt întrebuinţaţe ca purtători, zahărul pudră sau faina minerală. Acestea sunt presărate în intervalele dintre faguri şi sunt răspândite în tot stupul prin activitatea de curăţire a albinelor. De îndată ce acarienii vin în contact cu substanţa activă conţinută, ei mor. De mult timp făinurile minerale sunt întrebuinţate fară adaosuri chimice. în acest caz, efectul se bazează pe faptul că acarienii se lipesc, respiraţia lor este împiedicată, iar activitatea de curăţire a albinelor este stimulată. La o granulaţie prea fină, şi albinele pot fi însă vătămate; sau se lipesc între, ele, sau datorită iritării mari pot să moară. Fiindcă celulele cu provizii sunt uşor orientate în sus, pe ele rămâne atârnat foarte mult material purtător putându-se ajunge la impurităţi respectiv la reziduuri mărite.
Picurarea
O soluţie apoasă a medicamentului va fi picurată peste albinele din intervalele dintre faguri. Substanţa activă ajunge în circuitul nutritiv al coloniei de albine, când albinele umectate sunt linse de alte albine. Albina individ preia prin ventricul doar puţină substanţă activă în propriul ei metabolism. De aici, în puţine ore ajunge în hemolimfa şi este preluată de acarienii care o sug. Acest mecanism activ este numit „sistemic“ ca în protecţia plantelor. Cât de repede şi cât de complet este distribuită - substanţa activă în colonie, aceasta poate varia în funcţie de rasa de albine dar şi în funcţie de diversele sisteme de stupi. Mai importantă este însă starea fară puiet a coloniei. în timpul creşterii de puiet va fi tratat numai în roiul artificial sau nucleu fară puiet. Toamna sau iarna este bine să se aştepte până când s-a format ghemul de iarnă, fiindcă răspândirea mijlocului de tratare este cea mai favorabilă. Fireşte că distribuirea de sus în jos este mult mai bună decât de la interval la interval. Medicamentul trebuie, de aceea să fie picurat în toate intervalele dintre faguri ocupate de albine. Când albinele iernează în două corpuri nu trebuie tratat fiecare corp în parte. Numai când, în iernile timpurii, nu sunt vizibile albinele de sus se va scoate corpul superior. Iarna, albinele stropite cu soluţia terapeutică pot înţepeni de frig și pot cădea din ghem. Pe lângă albine, se pierde atunci şi o mare parte din substanţa activă. De aceea, în timpul tratamentului temperaturile exterioare nu trebuie să fie sub 5° C. Cel mai bine este să se aştepte, o zi caldă după o lungă perioadă de îngheţ. Există avantajul că în perioada aceasta colonia probabil nu are puiet. La o temperatură exterioară de sub 10°C se administrează soluţia călduţă. În coloniile deja puternic parazitate, efectul este adesea redus şi numeroase albine mor. În acest caz relaţiile sociale sunt atât de perturbate încât schimbul de hrană aproape că a încetat şi, de aceea, substanţa activă este supradozată în albina ca individ. Picurarea respectiv întrebuinţarea sistemică a medicamentului are avantajul că acesta poate fi utilizată ca o ţintă bine, definită. Numai când soluţia ajunge pe ,suprafaţa fagurilor sau pe părţile de lemn, interiorul stupului va fi murdărit. Substanţele active solubile în grăsime se acumulează în ţesutul adipos. Deşi până acum nu se cunosc efecte negative, este de aşteptat o influenţă asupra funcţiei corpului adipos. Probabil că unele substanţe active pot ajunge prin glandele cerifere în ceară, lucru care ar fi de o mare însemnătate cel puţin în cazul trata-mentului aplicat nucleelor şi a roiului artificial, fiindcă în acest caz tratamentul are loc într-o perioadă cu activitate crescută de clădire a fagurilor.
Hrănirea
Majoritatea mijloacelor cu acţiune sistemică pot fi amestecate cu hrana albinelor. Ele vor fi distribuite, ca şi la picurare, în colonie şi vor acţiona prin sânge asupra acarienilor. în ceea ce priveşte această metodă, momentul utilizării ei constituie o problemă, dacă medicamentul este administrat prea devreme, atunci albinele înmagazinează hrana şi aceasta înseamnă că substanţa activă va fi ori dusă în alt loc ori va ajunge mai târziu în circuitul nutritiv. Dacă, în cele din urmă, hrana de iarnă administrată conţine substanţă activă, albinele o primesc mai întâi pe aceasta. Totuşi, există la acest mod de utilizare pericolul ca substanţa activă să ajungă, ca reziduu, şi în miere. Din acest motiv acest procedeu nu poate fi recomandat.
Evaporarea
Substanţe uşor volatile pot fi administrate sub formă lichidă pe materiale absorbante şi sub formă cristalină direct în colonia de albine. Compatibilitatea şi eficienţa acestor medicamente depinde de locul de aplicare în stup. În funcţie de substanţa activă, albinele reacţionează mai mult sau mai puţin puternic, eliminându-i prin ventilaţie sau îmbrăcând evaporatul cu propolis. Substanţele uşor volatile modifică mai mult decât altele mirosul stupului, aşa încât poate avea loc furtişagul.
Totuşi, această formă de aplicare terapeutică s-a afirmat cel mai bine în cazul acidului formic şi a diverselor uleiuri volatile.
Efectul contactului prin benzi
Pentru ca efectul unei substanţe toxice prin contact să se păstreze mai mult timp, ea va fi aplicată pe suporturi sub formă de benzi, din lemn sau din plastic. Benzile se atârnă între albine în intervalele dintre faguri. Albinele preiau substanţa activă lipicioasă de pe suprafaţa benzii prin contact corporal şi o distribuie pe această cale şi în stup. Pe lângă albine desigur şi acarienii varroa vin în contact cu substanţele terapeutice.
Folosirea substanţelor aromate
În ultimul timp s-a dat o importanţă din ce în ce mai mare posibilităţii tratamentului cu substanţe aromate. Cu substanţe repelente acarienii pot fi împiedicaţi să atace puietul sau pot fi atât de iritaţi prin anumite mirosurij încât nu mai găsesc celulele de puiet. Ca inductanţi de miros pot fi folosite şi substanţe atractive. Deşi, între timp, au fost descoperite diverse asemenea substanţe, ele nu pot fi deocamdată introduse în practică fiindcă influenţa lor asupra comportamentului albinelor ridică încă probleme. Aceste substanţe sunt de cele mai multe ori componente ale uleiurilor volatile şi, cu privire la reziduuri, pot fi apreciate mai degrabă favorabil.
2. Medicamente
în Europa Centrală s-au creat din diverse substanţe folosite în combaterea varroozei, medicamente. Nu toate sunt permise în toate ţările. în ce măsură medicamentele sau alte substanţe chimice pot fi folosite, veterinarul sau un oficiu competent vă dă răspunsurile. În tabelelul de mai jos sunt specificate câteva din medicamentele uzuale în prezent, ca şi substanţele active şi formele de utilizare pot fi utilizate.

Produs Substanţă activă Utilizare
Nume Producător Fel Caracteristică Cant. tot. Formă Mod
APITOL

CIBA

GEIGY

cymazol solubil în apă 350 mg soluţie apoasă picurare
BAYVAROL BAYER flumethrin solubil în grăsimi

4 benzi

14,4 mg

benzi de contact atârnare
CEKAFIX ALVETRA

cumafos +

sinergist

solubil în grăsimi 64 mg soluţie apoasă picurare
FOLBEX VA

CIBA

GEIGY

bromopropylate solubil în grăsimi 1600 mg benzi fumigene ardere
APISTAN SANDOZ fluvalinat

solubil în grăsimi

2 benzi

2 benzi

1600 mg

benzi de contact atârnare
IMP KLINGER acid formic solubil în apă 60-100 mg plăci de evaporare introducere
PERIZIN BAYER cumafos solubil în grăsimi 64 mg Soluţie apoasă picurare
API-LIFE- VAR   BAYER   uleiuri volatile solubil în apă plăci de evaporare evaporare
acid formic solubil în apă 60-100 mg

sol. apoasă

pe plăcuţe

introducere
acid lactic solubil în apă 15%, 5 ml pe fagure Soluţie apoasă pulverizări

Mai multe medicamente folosite în combaterea acarianului Varroa gasiti aici
3. Tratamentul cu „chimie blândă“
Câteva substanţe din domeniul „chimiei blândă“ nu sunt şi nu vor fi permise, deoarece lipsesc producătorii interesaţi. În unele ţări întrebuinţarea acestor substanţe este cel puţin tolerată.
Acidul formic
Acidul formic este o componentă a multor alimente dar şi a mierii, în special a mierii de castan. Păsările se folosesc de acidul formic produs de furnici pentru a scăpa de acarienii din penajul lor. Şi în combaterea acarieni lor varroa el este utilizat de mult.
Uleiuri volatile
Uleiurile volatile sunt utilizate de mult timp în combaterea varoozei. Dezavantajul lor este mirosul puternic care se poate menţine şi mai târziu în miere. Multe uleiuri însă nu pun probleme pentru om.
4. Metode fizice de combatere a bolii
Unicul procedeu fizic practicabil în prezent în combaterea - varroozei, este tratamentul cu căldură. El se bazează pe faptul că la temperaturi înalte paraziţii devin agitaţi şi cad de pe albine. În tratamentul unui roi artificial distribuţia căldurii este numai rareori egală fiindcă albinele se strâng repede într-un ghem. Şi în coloniile de albine pot fi obţinute temperaturi mari egal distribuite numai cu mari eforturi. Adesea ceara din partea de sus a stupului, se topeşte în timp ce jos de-abia ajunge căldura. Această problemă ar putea fi rezolvată fireşte printr-un procedeu de circulaţie a aerului. Un aparat corespunzător există în comerţ. Cu acest termoventilator aerul cald va fi răspândit printr-o tablă perforată, în mod egal şi în toate intervalele din stup fiind readus în aparatul de încălzit printr-un furtun. În stupul întreg se va obţine astfel o temperatură egal de ridicată care va putea fi menţinută cu precizie cu ajutorul unui aparat de reglare electronic
5. Metode biotehnice de combatere
Diversele metode biotehnice sunt suficiente în combaterea varroozei numai în cazul unei infestări reduse şi al unei invazii slabe asupra coloniei. Într-un concept de combatere integrată, aceste metode au o importanţă de nesubestimat.
Scoaterea puietului de trântor
Acarienii varroa caută cu prioritate puietul de trântori pentru a se reproduce. Aici înmulţirea lor este mult mai puternică. De aceea este clar că printr-o distrugere dirijată a puietului de trântori, aceştia pot servi ca o capcană pentru varroa. Pentru ca primul puiet de trântori să fie folosit drept capcană, vara târziu, înainte de a se fi terminat hrănirea în vederea ienării, se atârnă la marginea cuibului cu puiet un fagure de trântori clădit. Spre exterior se va adăuga un fagure cu polen pentru a favoriza creşterea puietului primăvara. În cazul ienării în două corpuri într-o colonie de putere normală fagurii se aranjează în mijlocul corpului de jos, iar într-o colonie mai slabă în mijlocul corpului de sus. În fagurele cu puiet de trântori ponta va fi depusă, în ani normali, la sfârşitul lui martie şi el va trebui scos după căpăcire dar înainte de eclozionare, adică între a noua şi a douăzeci şi patra zi după depunerea ouălor.
Procedeul fagurilor capcană
Bineînţeles că şi puietul de lucrătoare ea şi cel de trântori, poate servi drept capcană pentru paraziţii acarieni varroa. Procedeul fagurilor capcană se bazează pe faptul că activitatea de pontă a mătcii este limitată la câţiva faguri şi urmăreşte scoaterea acestora înainte de eclozionare. Matca este închisă într-un buzunar de fagure format din gratii separatoare sau din micile părţi laterale ale stupului. într-un anumit ritm fagurii cu pontă vor fi schimbaţi. Dacă fagurii capcană sunt scoşi la un interval de 9 zile, în acest moment se introduce deja cel de-al doilea fagure în colonie. După alte 11-13 zile, au eclozionat toate larvele necontrolate şi toţi acarienii ocrotiţi de ele. Într-un răstimp de circa 5 săptămâni poate fi îndepărtată din colonie cea mai mare parte dintre acarieni cu 3 faguri capcană. La un ritm de scoatere de 7 zile, patru faguri capcană vor fi scoşi în patru săptămâni. Acest procedeu al fagurilor capcană ar trebui încheiat până cel târziu la sfârşitul lunii august, pentru ca să poată fi crescute destule albine de iarnă. Această metodă este destul de laborioasă şi, din cauza respectării stricte a unor termene planificate nu este la îndemâna tuturor apicultorilor. Prin absenţa albinelor tinere, colonia slăbeşte aşa încât nu va mai putea face faţă unui cules târziu cum ar fi cel de brad. La sfârşitul culesurilor timpurii procedeul poate duce la creşterea cantităţilor recol¬tate albinele fiind mai puţin ocupate cu creşterea puietului. Fagurii de puiet scoşi nu trebuie nimiciţi. Ei pot fi introduşi în colonii din alte stupine, se pot forma cu ei nuclee sau albinele pot ecloziona în incubator. Bineînţeles că în toate cazurile albinele trebuie tratate ulterior. Acarienii pot fi omorâţi încă înainte de eclozionarea albinelor. În acest scop se utilizează sau căldura sau acidul formic.
Procedeul fagurilor capcană în nuclee intermediare
Din cauza risipei mari de muncă şi a slăbirii coloniilor, mulţi apicultori refuză procedeul fagurilor capcană. Combinat însă cu împiedicarea roitului (care necesită o mare cheltuială de timp), marile întreprinderi apicole vor accepta această risipă; Procedeul se bazează pe formarea de nuclee intermediare care sunt favorabile în cazul slăbirii scăzute ale coloniilor în special la culesurile târzii.
Formarea nucleelor
Nucleul intermediar se formează întotfleaima când se doreşte să iasă colonia din frigurile roitului:-Nucleele; servesc aceluiaşi scop, dar servesc suplimentar şi ,1a înmulţirea coloniilor deoarece cu ele pot fi înlocuite coloniile slăbite sau pierite din cauza bolilor sau a culesurilor târzii de mană. In acelaşi timp, din colonia de producţie este scoasă şi o parte din acarieni o dată cu puietul, aşa încât această măsură poate fi introdusă într-un concept de combatere integrată.
6. Combaterea integrată
Sensul şi scopul combaterii integrate este reducerea la minimum a utilizării substanţelor chimice printr-o combinaţie reuşită cu metode biotehnice. Pentru aceasta trebuie avut în vedere gradul de infestare stabilit prin examinări. În principiu, substanţele chimice pot fi utilizate numai după sfârşitul culesului respectiv scoaterea corpului de miere; procedeele biotehnice pot fi introduse, din contră, şi înaintea şi în timpul culesului. Rezultă, însă, deosebiri esenţiale în zonele cu cules timpuriu şi cele cu cules târziu. Prima măsură, primăvara, constă în scoaterea puietului de trântori căpăcit. Dacă puietul de trântori este scos numai la începutul, sau în timpul întregii perioade de creştere, acest lucru depinde de infestarea cu varroa din anul trecut. În timpul perioadei de roit ar trebui să se formeze nuclee pentru a întemeia colonii tinere puternice cu care să pot fi înlocuite coloniile de producţie puternic infestate. In această perioadă, cu procedeul fagurilor capcană în nuclee intermediare nu se obţine o înmulţire a coloniilor dar se obţine o reducere substanţială a infestării cu varroa. Acest procedeu se potriveşte în special regiunilor cu cules târziu, fiindcă coloniile nu slăbesc aproape deloc şi tendinţa de roire a fost inhibată. In zonele de cules timpuriu, procedeul clasic al fagurilor capcană se aplică în timpul sau la puţin timp după cules.
Acest lucru este foarte eficient şi, de cele mai multe ori, singura măsură care trebuie luată. Starea coloniilor ar trebui stabilită prima dată în iunie/iulie prin urmărirea căderii naturale a acarienilor pentru a putea scădea infestarea cu acarieni chiar înainte de creşterea albinelor de iarnă. Dacă, pe zi şi colonie, cade, în medie, mai puţin de un acarian, atunci se poate amâna continuarea măsurilor până în octombrie. Când zilnic, numărul de acarieni căzuţi este cuprins între 1 şi 5, ar trebui, după scoaterea corpului de miere şi o primă hrănire, să se facă două tratamente cu acid formic. După hrănirea finală, împotriva invaziei acarienilor din împrejurimi trebuie să se realizeze ultimul tratament cu acid formic de la mijlocul lui septembrie. Dacă în această fază cad mai puţin de 50 de acarieni, se poate aştepta cu măsurile ulterioare până la controlul din octombrie. In caz contrar, trebuie încă înainte de sfârşitul lui septembrie, să se aplice, al patrulea tratament. Când zilnic cad în fiecare stup 5 până la 10 acarieni, corpul de miere trebuie scos până cel târziu la mijlocul lui august şi în timpul fiecărei hrăniri, trebuie tratat de două ori cu acid formic, deci în total, de patru ori. Ultimul tratament ar trebui să fie efectuat cât mai târziu, în septembrie. În cazul în care cad peste 50 de acarieni, trebuie să se aplice al cincilea tratament, altminteri se poate aştepta până la controlul din octombrie. În regiunile cu cules târziu, în cazul unei căderi naturale de 5-10 acarieni pe zi, nu se aşteaptă până la tratamentul de toamnă. În acest caz s-ar putea utiliza acidul lactic ţinând cont că nu ridică probleme de reziduuri. Numai după scoaterea corpului de miere; trebuie să se efectueze tratamentul cu acid formic. Dacă în iunie/iulie cad între 10 şi 30 de căpuşe pe zi, trebuie să se renunţe la culesul târziu şi mierea trebuie recoltată. După o scurtă hranire se procedează după cum s-a descris mai sus. În toate aceste cazuri nu se va putea renunţa la tratamentul suplimentar de toamnă. Numai când în iunie/iulie cad peste 30 de acarieni pe zi, coloniile au atins deja punctul critic de infestare şi chiar l-au depăşit. Coloniile pot fi salvate numai prin măsuri radicale. Cel mai bine s-a confirmat în acest caz tratamentul medicamentos în roiul artificial. Puietul trebuie neapărat distrus. Adesea e mai bine ca aceste colonii să fie omorâte, pentru că ele constituie un pericol permanent de extindere a varroozei. Căderea acarienilor trebuie din nou să fie controlată în octombrie fiindcă în partea a doua a anului invazia parazitară creşte. Pe de altă parte, infestarea cu acarieni din coloniile anterior puternic infestate, s-ar putea să fi crescut încă odată atât de tare încât primăvara sunt de aşteptat pagube sau o infestare finală mare. Numai când în octombrie cade, în medie, mai puţin de un acarian pe zi, coloniile nu sunt periclitate. La până la 10 acarieni căzuţi pe zi, se aplică de două ori, toamna sau iarna, tratamentul cu acid lactic. Dacă cheltuiala de muncă pare prea mare, se poate introduce şi un medicament. Când cad peste 10 acarieni pe zi, tratamentul este de neocolit; el poate fi făcut, dacă împrejurările o cer, şi în roiului artificial.
Modul de combatere integrată reprezentat aici pare la prima vedere foarte complicat şi laborios. Acest dezavantaj aparent este compensat însă de mierea şi de ceara fără reziduuri.
7. Combaterea pe suprafeţe mari
Invazia acarienilor porneşte cu preponderenţă de la coloniile puternic infestate. În majoritatea cazurilor, aceste colonii nu au fost tratate sau au fost tratate insuficient. Prin procedeul combaterii pe suprafeţe mari se încearcă includerea pe cât posibil a tuturor coloniilor de albine dintr-o regiune aflată în combatere. Acest lucru este posibil numai când toate stupinele sunt cunoscute. La început trebuie cercetate toate stupinele. în continuare toţi apicultorii care nu au aplicat tratamentul, sau care i-au aplicat greşit vor fi lămuriţi. La nevoie ii se poate acorda ajutor la combaterea bolii, dar nimeni nu trebuie să fíe constrâns să aplice o anumită metodă de tratament, poate chiar una medicamentoasă. Numai când pe baza infestării este de aşteptat o prăbuşire a coloniilor, apicultorul trebuie convins să aplice un tratament bine ţintit. Risipa de muncă va fi în primul an sau în primii doi ani, destul de mare, dar câştigul din viitor o va compensa.

Surse:Manualul apicultorului începător și profesionist

BOLILE ALBINELOR; Bolile albinelor - Wolfgang Ritter

http://www.resistantbees.com

www.wikipedia.org

 

Citit 896 ori Ultima modificare Vineri, 08 Iulie 2016 10:24
Mai multe din această categorie: « Loca Americana Nosemoza »